Treceți la conținutul principal

Nu-mi mai doresc..

De fiecare dată când aud o melodie tristă, gândul mi se duce la tine. Tu-mi ești o emoție tristă. Și nu numai tu. Toată lumea din jurul meu îmi creează această emoție. Nu pot să evadez din propria-mi încăpere. Simt cum pereții mă sufocă pe zi ce trece. Nu mă simt bine în lumea voastră. Lumea voastră e ciudată. Eu nu pot găsi locul aici.Eu sunt doar o stea care trebuie să ajungă la locul ei, pe cer, nu printre voi, nemuritorii de rând. Eu nu vreau să fiu o muritoare. Eu vreau să fiu o STEA veșnică pe cerul cuiva. În sufletele voastre eu n-am putut să fiu. Poate nu sunt făcută pentru a mă prinde de sufletele oamenilor.
Oamenii sunt ființe care ucid alți oameni. Voi m-ați ucis pe mine făcându-mă să-mi doresc să devin o stea..
Nu-mi mai doresc iubirea voastră. Nu-mi mai doresc ca sufletul meu naiv să fie pus la pământ cu fiecare plecare de-a voastră iar apoi să încerc din răsputeri să-l readuc la viață.
Nu-mi mai doresc viață printre oameni care sunt în căutare de averi, bunuri materiale sau doar pur și simplu , trec ca să lase urme și să  facă dezordine în suflet.
Nu-mi mai doresc să iubesc oameni care nu-mi aparțin! Oameni care vin și pleacă..
Mai bine plecați de tot..
Nu-mi mai doresc să mă simt străină în propriul corp. Să mă uit la voi, în jur și să nu știu unde mă aflu, să nu știu de mine. Să nu-mi mai găsesc fericirea și alinarea în melodii triste sau alte vicii.
Nu-mi mai doresc să  mă gândesc mai mult la alții iar pe mine să mă pun pe locul doi, sau nici atât.
Nu-mi mai doresc să mă atașez cu atâta ușurință de voi, lume falsă.Am constatat că oamenii sunt chiar reprezintă cel mai mare drog pentru ceilalți cât și pentru mine, din păcate...
Eu..
Nu-mi mai doresc decât o liniște nepieritoare...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cred că toată fericirea mea respira acum în dreapta-mi Îi redescopeream toate acele mistere uitate de ai mei ochi Degetele atingeau flămând pielea fină cu miros de iris sublim Și îl priveam de parcă sufletul meu îl căuta de atâta timp subtil Amalgam de emoții și simțiri nevinovate mă cuprindeau Retrăiam un trecut în care el era un străin apatic și știam Că tot ce-i frumos  și bun în mine, se datorează lui dar nu durează Clipa de euforie vremelnică ce-mi alină fiecare gând și mi-l dezgheață. Granițe între Iad și Rai în privirile lui mistuitoare încărcate de candoare Îmi spuneau că regulile trebuie încălcate și că apogeul fericirii în mare Îl atingi doar când iubești ceea ce te omoară ,adeseori ispită ce mi te doresc Imitabil esențe pline de hedonism ce mă fac într-un alt viitor să călătoresc. Hai să privim tavanul alb și să răscolim povești despre oameni anormali și viață Care experimentează sentimentul de iubire asupra ființei iubite, prin umilă carență Așa cum încă o mai fac când nu s
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

septembrie și atât

 Dezastre. Peisaje lipsite de culoare cu stări melancolice Atât era-n privirea ei și simțuri, nimic profund. Doar gânduri pline de nimicuri și totuși complicate Îmbinându-se cu frig de afară și din suflet ca într-un plâns. Solitudine. Iubirea eșuată a toamnei și-a reluat cursul Însă acum era doar o ea cu ochi angelici lăcrimați Retrăind evocarea de altădată într-un mod confuz De tot ce însemna emoția iubirii pe timp de toamnă, S-a înstrăinat.  În suflet îi pare-un vârtej de frunze uscate. Tot cu stări febrile și de neputință Doar gândul la un el dintr-un trecut apropiat o mai încălzea ”-Liniștește-te și mergi mai departe, lasă visarea, fii mai realistă,” Își spunea de fiecare dată când negativismul o cuprindea. Pierdută într-un septembrie ireversibil ,captivă încă-n trecut Într-un cadru plin de castani uscați unde l -a cunoscut neprevăzut Condamnata întâmplării de a se îndrăgosti de peisaje tomnatice Unde pictorul i-a devenit muză în versuri și-n secrete eterne. 
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Doar o normalistă..

Zilele de toamnă în care pășeam nerăbdătoare să ajung la noua mea școală unde avea să devină noua mea casă pentru 4 ani , s-au cam dus. S-au dus fără să-mi dau seama. Pentru mine Colegiul Pedagogic a însemnat nu doar o treaptă spre maturizare ci și oportunitatea de a-mi cunoaște propriile valori . Și da, îmi aduc aminte cu drag prima zi de cămin în ciuda faptului că la momentul respectiv am crezut că trăiesc provocarea vieții. Stăteam la etajul doi și aveam vedere spre școală. Într-adevăr, era foarte frumos! Aveam în față numai copaci verzi iar la colț, în stânga, priveam spre singura mea alinare : tata. Simțeam că o să înnebunesc și nu o să mă pot acomoda vreodată. Dar într-un final a trecut și asta. Știi cum e : ” Omul sfințește locul”. Și trebuie să mă laud! Cele mai faine fete și colege de cameră, eu le-am avut. Nici nu-mi dădeam seama câteodată dacă râd sau plâng. Contează foarte mult înțelegerea și comunicarea de care am avut parte. Celor care educă suflete și poartă de grijă
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe