Florina Agape

Cred că toată fericirea mea respira acum în dreapta-mi

Îi redescopeream toate acele mistere uitate de ai mei ochi

Degetele atingeau flămând pielea fină cu miros de iris sublim

Și îl priveam de parcă sufletul meu îl căuta de atâta timp subtil

Amalgam de emoții și simțiri nevinovate mă cuprindeau

Retrăiam un trecut în care el era un străin apatic și știam

Că tot ce-i frumos și bun în mine, se datorează lui dar nu durează

Clipa de euforie vremelnică ce-mi alină fiecare gând și mi-l dezgheață.

Granițe între Iad și Rai în privirile lui mistuitoare încărcate de candoare

Îmi spuneau că regulile trebuie încălcate și că apogeul fericirii în mare

Îl atingi doar când iubești ceea ce te omoară ,adeseori ispită ce mi te doresc

Imitabil esențe pline de hedonism ce mă fac într-un alt viitor să călătoresc.

Hai să privim tavanul alb și să răscolim povești despre oameni anormali și viață

Care experimentează sentimentul de iubire asupra ființei iubite, prin umilă carență

Așa cum încă o mai fac când nu sunt în brațele tale și-mi fuge gândul la tine brusc

Că eu fac parte din oamenii anormali unde pierderile și regăsirile de tine,

M-ajută să mă readun.

E slăbiciunea mea la care n-aș putea să renunț definitiv și-i cert

Îmi zic asta în minte de fiecare dată când îl privesc pe furiș cu ezitare,

Vârful degetelor mai mângâie o dată pielea fină cu miros de iris pierdut ,dar e incert

Că-mi va fi îndeajuns și că n-o să te mai vreau până la ultimul apus de soare, oare?

Întrebare retorică. Ezoteric sempitern al meu.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

septembrie și atât

Dezastre. Peisaje lipsite de culoare cu stări melancolice Atât era-n privirea ei și simțuri, nimic profund. Doar gânduri pline de nimicuri și totuși complicate Îmbinându-se cu frig de afară și din suflet ca într-un plâns. Solitudine. Iubirea eșuată a toamnei și-a reluat cursul Însă acum era doar o ea cu ochi angelici lăcrimați Retrăind evocarea de altădată într-un mod confuz De tot ce însemna emoția iubirii pe timp de toamnă, S-a înstrăinat. În suflet îi pare-un vârtej de frunze uscate. Tot cu stări febrile și de neputință Doar gândul la un el dintr-un trecut apropiat o mai încălzea ”-Liniștește-te și mergi mai departe, lasă visarea, fii mai realistă,” Își spunea de fiecare dată când negativismul o cuprindea. Pierdută într-un septembrie ireversibil ,captivă încă-n trecut Într-un cadru plin de castani uscați unde l -a cunoscut neprevăzut Condamnata întâmplării de a se îndrăgosti de peisaje tomnatice Unde pictorul i-a devenit muză în versuri și-n secrete eterne.

Citiți mai multe

Doar o normalistă..

Zilele de toamnă în care pășeam nerăbdătoare să ajung la noua mea școală unde avea să devină noua mea casă pentru 4 ani , s-au cam dus. S-au dus fără să-mi dau seama. Pentru mine Colegiul Pedagogic a însemnat nu doar o treaptă spre maturizare ci și oportunitatea de a-mi cunoaște propriile valori . Și da, îmi aduc aminte cu drag prima zi de cămin în ciuda faptului că la momentul respectiv am crezut că trăiesc provocarea vieții. Stăteam la etajul doi și aveam vedere spre școală. Într-adevăr, era foarte frumos! Aveam în față numai copaci verzi iar la colț, în stânga, priveam spre singura mea alinare : tata. Simțeam că o să înnebunesc și nu o să mă pot acomoda vreodată. Dar într-un final a trecut și asta. Știi cum e : ” Omul sfințește locul”. Și trebuie să mă laud! Cele mai faine fete și colege de cameră, eu le-am avut. Nici nu-mi dădeam seama câteodată dacă râd sau plâng. Contează foarte mult înțelegerea și comunicarea de care am avut parte. Celor care educă suflete și poartă de grijă