pe o etajera prăfuită, Ca o dragoste adolescentina neimpartasita Zace-un carnet cu versuri seci Despre-un el imprimat pe veci. Și o iau în mână, o deschid N-am putere să recit și închid Și mă condamn pentru orice simț Legat de tine și iar resimt, Doar solitudine și nuanțe de gri, Și mi-e frig. O așez cam strâmb la locul ei Pe etajera prăfuită cu miros de tei.
Dezastre. Peisaje lipsite de culoare cu stări melancolice Atât era-n privirea ei și simțuri, nimic profund. Doar gânduri pline de nimicuri și totuși complicate Îmbinându-se cu frig de afară și din suflet ca într-un plâns. Solitudine. Iubirea eșuată a toamnei și-a reluat cursul Însă acum era doar o ea cu ochi angelici lăcrimați Retrăind evocarea de altădată într-un mod confuz De tot ce însemna emoția iubirii pe timp de toamnă, S-a înstrăinat. În suflet îi pare-un vârtej de frunze uscate. Tot cu stări febrile și de neputință Doar gândul la un el dintr-un trecut apropiat o mai încălzea ”-Liniștește-te și mergi mai departe, lasă visarea, fii mai realistă,” Își spunea de fiecare dată când negativismul o cuprindea. Pierdută într-un septembrie ireversibil ,captivă încă-n trecut Într-un cadru plin de castani uscați unde l -a cunoscut neprevăzut Condamnata întâmplării de a se îndrăgosti de peisaje tomnatice Unde pictorul i-a devenit muză în versuri și-n secrete eterne.