Iarna îmi bate la uşă, Iulie.
Şi mă duce departe de tine. Arde. Îmi arde pielea pe locurile în care ţi-ai lăsat amprentele şi te-ai desprins din mine, ca un vis ucis de realitate.
Ai dispărut brusc.
Acum te port în mine cu spaimă, fără să-ţi mai caut prezenţa.
Nu te-am vrut niciodată cu adevărat. Am fi fost un dezastru.
Ne-am fi împiedicat unul de altul. Şi ne-ar fi explodat creierii.
Ar fi fost previzibil.
N-am ştiut niciodată cum să trăiesc fericită cu celălalt.
O recunosc acum, fără să mă apăr faţă de mine însămi.
Am ştiut mereu să iubesc în lipsa fiinţei iubite. Să iubesc când mi-e frig şi gol, când mi-e imposibil.
Doar în tragedie am cunoscut acele trăiri despre care vorbeau marii poeţi ai lumii.
Doar prin ea am reuşit să simt înălţimile iubirii şi tenebrele fiinţei umane.
Şi mă duce departe de tine. Arde. Îmi arde pielea pe locurile în care ţi-ai lăsat amprentele şi te-ai desprins din mine, ca un vis ucis de realitate.
Ai dispărut brusc.
Acum te port în mine cu spaimă, fără să-ţi mai caut prezenţa.
Nu te-am vrut niciodată cu adevărat. Am fi fost un dezastru.
Ne-am fi împiedicat unul de altul. Şi ne-ar fi explodat creierii.
Ar fi fost previzibil.
N-am ştiut niciodată cum să trăiesc fericită cu celălalt.
O recunosc acum, fără să mă apăr faţă de mine însămi.
Am ştiut mereu să iubesc în lipsa fiinţei iubite. Să iubesc când mi-e frig şi gol, când mi-e imposibil.
Doar în tragedie am cunoscut acele trăiri despre care vorbeau marii poeţi ai lumii.
Doar prin ea am reuşit să simt înălţimile iubirii şi tenebrele fiinţei umane.
Comentarii
Trimiteți un comentariu